Căderea Imperiului Roman de Apus nu a fost un eveniment brusc, ci un proces lung și complex care a implicat diverse popoare pe care romanii le numeau „barbari”. Aceste grupuri, precum vizigoții, vandalii, hunii și ostrogoții, nu erau sălbatici neorganizați, ci societăți cu propriii lideri, legi și tradiții. Mulți dintre ei avuseseră contact anterior cu Roma, fie ca aliați, comercianți sau soldați în slujba imperiului.

Unul dintre factorii cheie a fost slăbiciunea internă a Romei. Din secolul al III-lea încoace, imperiul s-a confruntat cu crize economice, corupție politică, lupte pentru putere și dificultăți în apărarea vastelor sale granițe. Armata romană, odinioară disciplinată și puternică, a început să se bazeze din ce în ce mai mult pe soldați străini, ceea ce i-a redus coeziunea și loialitatea. Aceste slăbiciuni au facilitat invaziile barbare.

Vizigoții au efectuat unul dintre cele mai simbolice atacuri când au jefuit Roma în anul 410 d.Hr., sub conducerea lui Alaric. Deși orașul nu mai era capitala politică, acest eveniment a avut un impact psihologic extraordinar, deoarece Roma fusese considerată invincibilă timp de secole. Mai târziu, vandalii au jefuit din nou orașul în 455, adâncind sentimentul de declin al puterii romane.

În cele din urmă, în 476 d.Hr., căpetenia germanică Odoacru l-a detronat pe ultimul împărat roman de Apus, Romulus Augustulus. Acest eveniment este adesea considerat sfârșitul Imperiului Roman de Apus. Cu toate acestea, mai degrabă decât un colaps complet, a fost o transformare: structurile romane s-au amestecat cu culturile germanice, dând naștere regatelor medievale ale Europei și marcând începutul unei noi ere în istorie.